Carmina Daciae – Povestea din Codridava

Carmina Daciae – Povestea din Codridava (2016)

În memoria lui Grigore Vieru

Carmina Daciae – Partitură Generală

Carmina Daciae – Ştime (.zip)

Din partea autorului

Lucrul la Carmina Daciae (Povestea din Codridava) a început încă din anii ’70 ai secolului al XX-lea, când cel mai valoros poet din stânga Prutului – Grigore Vieru – îşi concepea neobişnuita sa carte, Albinuţa.

Toponimicul Codridava nu există în realitate; de altfel, şi titlul – Carmina Daciae – este mai mult o metaforă. Le-am inventat în intenţia de a încadra lucrarea într-un spaţiu socio-cultural, din nevoie de exactitate. Procedez astfel încă din anii ’70 ai secolului trecut, când îmi intitulam prima Dacofonie.           Probabil că fanii muzicii vor observa asemănarea între Carmina Daciae de subsemnatul şi Petrică şi lupul de Serghei Prokofiev, dar poate şi mai uşor vor sesiza diferenţele, deoarece sunt multe şi substanţiale: altă concepţie muzicală, alte imagini sonore, altă gândire şi simţire muzicală etc.

Diferenţa capitală însă constă în psihologia protagoniştilor celor două lucrări. „/…/ Pionierul Petea /…/” (pe numele lui adevărat) din capodopera lui Prokofiev este un copil de clasa a patra … a şaptea (de altădată), pe când Codruţ din Carmina Daciae nu este nici măcar octombrelul (în România – vulturaşul) din clasele primare de pe atunci. El este la vârsta cea mai dulce a copilăriei (3-4 anişori), în care fiecare pici scoate din guriţă „perlele” sale verbale; pentru el foarte fireşti şi la modul serios, iar pentru noi, adulţii – de un umor ce depăşeşte orice imaginaţie, de aceea este mai dificil de înţeles ca atare. Cred că oamenii maturi nu l-ar putea „inventa”, oricât s-ar strădui; pentru a imagina aşa ceva trebuie să fii în „mintea copiilor”.

Încercările mele de acest gen nici nu caută să imite realizările lui Spiridon Vangheli – ar fi imposibil –, dar au ceva similar cu ele, deoarece le-am auzit de la copiii şi nepoţii mei, când erau şi ei la vârsta la care „copiii spun lucruri trăsnite”.

Aşadar, imaginile muzicale trebuiau să facă corp comun cu asemenea floricele de geniu (de altfel, şi cu imaginile poetice din creaţiile inestimabile ale lui Vieru şi Vangheli), producând acelaşi rafinat fior estetic. De aceea se spune, şi pe drept, că pentru copii trebuie scris la fel ca pentru adulţi, numai că – un picuţ mai bine.

Este un adevărat privilegiu să vezi(/să auzi!) profunzimile lumii printr-o astfel de optică.

Codruţ(/Codruţa), din Carmina Daciae, este un Personaj ce crede că ştie nişte lucruri cu adevărat fascinante, observate numai de el, şi întrucât consideră că sunt şi cele mai importante adevăruri (existenţiale!), ni le povesteşte şi nouă: „Drumul trăieşte culcat…” (însă a observat el că la orizont se uneşte cu cerul), „…dar pe deal se scoală în picioare şi se uită în cer dacă nu vine Ploaia”. Incredibil, dar … adevărat.

Prin urmare, spre deosebire de Petea, ale cărui peripeţii sunt povestite de un actor matur, Codruţ(/Codruţa) se implică nemijlocit în spectacol. Băieţelul(/fetiţa) trebuie să fie un copil charismatic şi, totodată, de o vârstă cât mai fragedă, ceea ce îi sporeşte farmecul ca Protagonist cu umorul şi poantele sale specifice. (Recomand ascultătorilor să zăbovească asupra lor, căutând a înţelege cele mai mici amănunte. Merită.)

Carmina Daciae îşi propune să cuprindă toate categoriile de vârstă, începând cu cei mai mici (cu trăirea lor mereu proaspătă), continuând cu cei tineri (care spun: „Ce rău îmi pare că am crescut!”) şi terminând cu cei în vârstă (care redescoperă copilul din ei).

Personajele din Carmina Daciae au foarte mult caracter (etos!), ceea ce transpare nu numai din muzică şi cuvânt, ci şi din pozele folosite pentru comentariul video – ochii, privirea – (vezi videoclipul). Şi întrucât facem parte din regnul celor însufleţite, ne dă de gândit cine suntem noi, în această … faună.

Să reflectăm puţin asupra imaginilor muzicale:

Di, di, di!

Ca în basmul Harap Alb, de exemplu, în Povestea din Codridava, Murguţu este un PERSONAJ. El este reprezentat nu doar de Di-di-di, ca temă, ci şi de alte elemente de lexic muzical:

  • leittimbrul xilofonului(/xilorimbei), ce imită sugestiv sunetele copitelor unui Căluţ Fermecat;
  • leitritmul (formulele ritmico-intonaţionale) corespunzând mersului său „la pas” şi „la galop”.

 

Împreună cu leitmotivul drumeţiei, aceste elemente de grai muzical au valoare dramaturgică. Reluate după principiul de rondo, ele asigură liantul formei şi trecerea de la o imagine muzicală la alta.

Di-di-di este un cântecel de drumeţie, în care formula de timp-contratimp a acompaniamentului nu este nici originală, nici banală. Ea este adecvată, fiind conformă cu formula mersului omenesc. Dovadă stau toate marşurile pentru că se bazează pe acest patern ritmic.

Nucul

Apare oarecum mai discret şi, ca un element de decor, întruchipează Natura. Cu sinceritate! Cum spunea Dănuţa (protagonista videoclipului), la şase ani, într-un interviu televizat: „Sînt frumoasă şi modestă”. Ăsta este Nucul: simplu, ca un cântec păstoresc din Mărginime. Uzează de acelaşi sistem intonaţional, doar că la nivel clasic, elevat. Primele trei sunete ale temei sunt exact cele trei sunete din motivul cu care începe celebrul Concert pentru pian de Grieg. Este de notorietate că şi marele norvegian l-a auzit tot de la păstori, pe meleagurile sale nordice.

Veveriţa

Am urmărit-o îndelung în mediul ei ambiental. Pentru a-i înţelege caracterul (etosul!), recurgeam la „provocări”. Urmăream unde îşi îngroapă nuca şi i-o „furam”; demonstrativ, să vadă. Făcea un scandal exemplar. Îşi întrerupea „debitul verbal” cu câte o pauză generală, de parcă înţepenea tot universul. Este aksakă, asimetrică şi haioasă.

O mămică Rândunică

Reprezintă chipul MAMEI, pe care marele poet al Basarabiei l-a finisat în multe poezii ale sale: Toată ziua fâl-fâl-fâl / Să-şi vadă puiul sătul ... Un sentiment al maternităţii colorat dramatic şi accentuat ca atare de profunzimile doinei ca gen muzical. Glissando-ul naiului se doreşte a fi ca o interjecţie („E-he-heeee!”), ce scrutează timpul spre origini, trimiţând la sacramentala întrebare din Harap: „De unde venim, cine suntem şi încotro ne ducem?”

 Hora ca la Codridava

Cine mişcă florile? / Vântul şi cu zorile. Fluturii cu-aripile / Tainele şi clipele. Versurile lui Vieru au un nimb deosebit de poetic, determinat ca atare de sensibilitatea şi universul admirabil al copiilor. Elementul de cosmogonie populară, specifică folclorului păstoresc, amplifică acest nimb: Cine-nvârte horele? / Luna şi cu Soarele. Stelele înaltele / Peste toate satele. Aceste date se regăsesc şi în sonorul muzical. Cercurile din câte patru şaisprezecimi (marimba şi pianul), cu centrul pe diferite note, doresc să fie şi expresia cercului la horă, dar şi expresia specific muzicală a concepţiei eminesciene despre infinit: Infinitul este un cerc cu centrul pretutindeni şi cu marginile nicăieri.

Cântec de leagăn

Melodia triolată simulează metrul ternar adecvat legănării. În solo, ea parcă este cântată de un îngeraş. Corul celorlalţi îngeraşi intonează onomatopeea A-a într-o continuă legănare. Cuvântul de ordine este VRAJĂ. Clopoţeii doresc să se identifice cu clipocitul stelelor în amurg, iar vibrafonul – cu o dumnezeiască binecuvântare peste pruncuţul din legănel.

Seara

Sus pe dealul înserat / S-au amestecat, Oiţele cerului (stelele!) / Cu ale oierului (adevăratele). O frumoasă simbioză poetică. Expresia ei muzicală se concretizează printr-un semnal de bucium (simbolul muntelui) expus la vibrafon (simbolul cerului). Fiind preluat de cor, acest motiv este verticalizat prin clustere în devenire. Sunetele lor apar şi „se topesc” pe rând, simulând efectul de „pedală” la vibrafon. Prima perioadă a formei muzicale se încheie cu hăulituri sugestive: a-u-ă (dui-dui-dui). Astfel, universul imaginaţiei copiilor se suprapune cu infinitul univers real.

Ariciul

Cuvintele de ordine sunt INCANTAŢIE şi LUMINĂ. „Omuleţul-Aricică” îşi manifestă bucuria supremă în faţa Soarelui şi o face în fiecare dimineaţă cu aceeaşi prospeţime şi trăire intensă. Pasajul introductiv (evident, ascendent şi în allegro) este format din multe cvarte suprapuse, ceea ce îl face mai „încărcat”, mai… voinicel. Primul motiv al temei are structură prepentatonică, completată de lidianul cu treapta a IV-a mobilă. Din aceste date se degajă caracterul de incantaţie şi lumina.

Oare muzica ce este?

Nu ştim cum arătau imnurile şi sublimul muzical în Antichitatea lui Aristotel şi Platon; putem doar să ne imaginăm. Mă simt tentat să zic: Pe la noi numai Sfinxul din Bucegi şi Manole din baladă …, ceilalţi putem doar să ne apropiem de aceste categorii. Asta am încercat şi eu. Intervalul larg de octavă cu care începe B-ul formei muzicale doreşte să plaseze mesajul la altitudinea sublimului, unde se respiră numai ozon. Dar, mai important, această parte reprezintă chintesenţa concepţiei despre muzică a autorului: Oare muzica ce este?! / Ce frământă-n ea ideea? / SENSUL purtător de veste / Cu lumina, cu scânteia.

În finalul basmului, tema Di-di-di reapare integral, conferind lucrării arhitectonică. Timbrurile celeste ale clopoţeilor şi vibrafonului pun pulberi stelare peste Codridava şi aripi Murguţului, transformându-l în Pegas.

Pe final şi Veveriţa mai are puţină treabă. Spărgând nuci „cu ciocănelul de la xilofon” (tot în aksak!), ea doreşte să impresioneze printr-o polimetrie deosebit de haioasă şi – important – eficientă (asta, în special, pentru fanii iniţiaţi în arta sunetelor). Şapte optimi (Veveriţa) şi opt optimi (Murguţu) creează un mecanism ideal de polimetrie. Pentru a o gusta din plin, toată atenţia auditivă trebuie concentrată pe discursul xilofonului.

Emblema muzicală a Codridavei este un leitmotiv mai special. Cu ghilimele de rigoare, el ar putea fi calificat de importanţă strategică, deoarece în final face totalurile dramaturgice. Întâi prin panteismul frenetic al cornilor (completat de trompete), iar mai apoi, prin sublimul dangătului de clopote (peste sfântul pământ al Codridavei).

Mă voi limita doar la aceste elemente de convenţie şi cod semantic, deoarece în Carmina Daciae, stratul ideatic al sensului muzical este mai uşor de descifrat. El se concretizează, parţial, prin tot ce este discurs verbal – poezie cântată ori proză vorbită – parţial, prin comentariul semantic din partida naratorului.

În marea Fugă a muzicii de pe Terra (cum definea Schumann patrimoniul universal), Carmina Daciae se doreşte a fi O VOCE (cu identitate inconfundabilă). Ea s-a învrednicit de această calitate încă în varianta anterioară (cantata Luci, Soare, luci!), fiind programată la mai multe întruniri internaţionale ale compozitorilor. Dintre acestea aş remarca în mod special întrunirile sovieto-române de la Kiev şi Bucureşti, precum şi Plenara Compozitorilor de la Gorki (1983). În această ordine de idei, vreau să cred că Povestea din Codridava este o lucrare „în frac şi la papion”. Nicidecum, „în opinci” (dacă sunt îngăduite asemenea metafore). Carmina Daciae se doreşte a fi o lucrare a întregii lumi, nu doar a României. Dovadă sunt şi imaginile, din diferite zone ale lumii, pe care le-am ales pentru comentariul video.

În loc de concluzii.

Există muzică modernă şi muzică „la modă”. Carmina Daciae este concepută să se încadreze în prima categorie. Ea uzează de imagini muzicale complexe; de adevărate texturi sonore, adecvate semantic unor fenomene mai greu definibile muzical: ceaţa deasă şi ploaia mocănească (O mămică Rândunică); nebuloase cosmice şi roiuri stelare (Seara); amalgam de pulberi, flori şi fluturi (Hora ca la Codridava) etc. Asemenea elemente de lexic pot fi la fel de armonioase ca un trison major – numai dacă sunt puse în slujba unui scop (SCOPUL OPERĂRII CU SUNETELE – cum definea marele Holopov categoria de concepţie muzicală în arta sunetelor).

De câţiva ani observ că unii colegi de breaslă, mai ieri – modernişti convinşi, acum părăsesc „poziţiile”. Repet de câte ori am prilejul: Cu toată pietatea pentru marii noştri înaintaşi, trebuie să fim moderni, pentru că suntem copiii secolelor XX-XXI.

În legătură cu modernismul acestor secole însă, voi aminti (încă odată) răspunsul la întrebarea – În ce constă spiritul modern al unei lucrări muzicale?:

„Spiritul modern al unei lucrări muzicale, nu constă în numărul de disonanţe şi clustere, ci în faptul dacă ridică vreun semn de întrebare în faţa contemporanilor ei” (un student, la orele de semantica muzicii).

Magistral răspuns – şi adevărat. În ordinea acestui enunţ, trebuie să spunem tranşant:

Există adevăratul modernism (puţin şi valoros) şi falsul modernism (mult şi găunos; sterp).

Există notografie şi grafomanie.

Şi (culmea!): Există amăgeală şi autoamăgeală … Mulţi am crezut în ele, cu sinceritate (dar fără discernământ), ajungând jertfa propriilor idei.

De mai bine de douăzeci de ani fac eforturi perseverente să ies din această zonă şi cred că în Carmina Daciae am reuşit cel mai mult.

Pe lângă comunicarea muzical-artistică propriu-zisă, Carmina Daciae mai urmăreşte un scop. Fiind realizată după Semantica muzicii, ea îşi propune să justifice principiile teoretice ale acestui studiu şi măsura aplicabilităţii lor în arta şi ştiinţa compoziţiei. Rămâne la latitudinea ascultătorilor să decidă singuri în ce măsură au reuşit aceste intenţii.

About Chiriac Tudor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *